Lucian Avramescu: Şobolanii? Sunt peste tot

Eşti prea frumoasă spre a-mi fi stăpână Sunt mult prea mut spre-a-ți deveni vasal Iubita mea de-acum o săptămână Furată cu o mână de pe cal

De-atunci te port la gât de subsuoară De atunci mă porți cu țâța de-un picior Iubita mea care apari spre

Regească, de egrete-nscăunare Fast primitor cu infinit deplin Și țărmul ce-și ridică marea-n zare Cu albatroși, puțin câte puțin

Doar tu rămâi, netemător în forță Ca sturionii cei bătrâni în mâl Ca aripații ducători de torță Care cunosc că

e timpul, tu zici, să ne-ntoarcem la noi din acest infinit și tragic război sunt prea mulți nenăscuți care brusc au murit în războiul acesta cu plus infinit

s-a retras din Rusii, sub rafale de ger chiar și ultimul mort, luat ca prizonier dar ce facem cu

Mă-nconjură o lume grea și mare Un deal plin de păduri e-n asfințit Altele, împrejur s-au reunit Cu aspra lor din lut înfăţişare

Lunecă trenuri lungi cu disperare Neliniști cară-n ritm asurzitor Și pufăie și geme fierul lor Iar lumea e ceva cumplit

E o zi de sâmbătă ca o strachină cu apă de care te împiedici și apa-ți sare-n galoși. La ferestrele odăii mele, dispuse spre miază-zi și apus, plouă simetric, apa linge acoperișul de alături al primăriei și picură în curte pe nasul meu de bronz care întâmpină,